Mulţi poeţi îşi plâng tristeţea…
Boala ce le precede bătrâneţea,
Muza lor in veci nemuritoare
Sursa rimei creatoare.
Îşi îmbracă durerea mereu
in armura rimei rostite cu greu;
In aur viu si rece
Ce-ntreaga tinereţe le petrece.
Iar eu simplu muritor
Mă adâncesc in ea si mor.
Nu pot sa tac, dar nici sa vorbesc,
Viată dulce eu nu te iubesc!
Lipsit de grandoarea rimei muzicale
Nu pot sa apuc pe a poetului cale,
Lipsit de nesimţirea oamenilor cruzi
Nu pot sa fac ca ei, tu să mă auzi…
Îmi rămâne doar sa te iubesc…
Singur, în taină în moarte sa cresc
Să tac mereu în faţa ochilor tai
Sa te apăr nevăzut de îngerii rai.
2 comments:
perfectiune e o ea, iar eu iubesc sa ador filmele si sa le opresc ca sa le comentez cu prietenele mele. in ceea ce privesc fanteziile, nu stiu care e definita ta pt ele, dar eu nu am nevoie sa perfectiune ca sa le am si poate chiar sa le traiesc. perfectiunea e o iluzie, si nici chiar perfectiunea nu e perfecta. parerea mea...
"Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!"(nichia stanescu)
poate iti va schimba parerea...
imi place...cred ca ai observat deja ca si eu scriu...sunt ca si tine: nu sunt poet, dar scriu poezii
Post a Comment