De ce arata asa moartea?

Din ciclu hai sa mai gandim putin, am extras si eu o intrebare ce ma bantuie de cateva zile "De ce moartea este un schelet negru, malefic cu o arma ascutita in mana inconjurat de ceata sau fum, apare frecvent noaptea si scoate si un sunet malefic?". De ce nu ii un inger alb, care te ia in brate pe un norisor pufos si te duce in fata lui Dumnezeu care te va judeca. De ce exita aceasta teama de moarte, de ce e malefica...mai in toate religiile lumii mortea e inceputul unei noi vieti, care se crede a fi mai buna decat asta..atunci de ce ne este frica sa trecem dincolo, de ce vedem moartea ca un lucru malefic si nu ca ajutorul mult asteptat de a fi fericiti?

Daca iubesti fara sa speri

Daca iubesti fara sa speri
De-a fi iubit vrodata,
Se-ntuneca de lungi pareri
De rau viata toata.

Si-ti lasa-n suflet un amar
Si in gandiri asemeni,
Caci o iubire in zadar
Cu moartea-i sor’ de gemeni.

Dar vindecarea la dureri
In piept, in partea stanga-i,
De-acolo trebuie sa ceri
Cuvinte sa te mangai.

Acolo afli adapost
Oricate se intample,
Ca s-un amor care-ar fi fost,
Viata ta o imple.

Caci un luceafar rasarit
Din linistea uitarii
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii.

Si ochiul tau intunecat
Atunci il umple plansul,
Iar ale vietii valuri bat
Calatorind spre dansul.

Si dau cadente de nespus
Durerii tale lunge
Pe cand luceafarul e sus
Ca sa nu-l poti ajunge.

Zambeste trist cu raze reci
Sperantelor desarte:
In veci iubi-o-vei, in veci
Va ramanea departe.

S-a tale zile-or fi cum sunt
Pustii ca niste stepe;
Iar noptile de-un farmec sfant
Ce nu-l mai poti pricepe.

Mihai Eminescu

Nu sunt poet...

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii,
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veşmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Nenduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.

"Criticilor mei" M.Eminescu

Dragii mei prieteni... nu cititi poezia lui Eminescu..simtiti-o .."E usor a scrie versuri,/Cand nimic nu ai a spune" Nu sunt poet, nu stiu sa fac poezii..ceea ce vedeti voi aici e doar un sir de sentimente tranformate in cuvinte care rimeaza...dar aceste cuvinte nu se pot ridica la rangul de poezii, le lipseste caracterul artistic, acel sentiment care te face sa prinzi aripi , care te face sa te regasesti in fiecare vers, eu nu v-am oferit decat o poza a unui suflet..nu o oglinda in care sa va regasiti sufletul. Sa fie clar pentru toti...nu sunt poet

Cui..?

Am citit undeva..(poate si voi ati citit)..ca la etaju unui spital sa amenajat o sala unde se intalneau cei care urmau sa moara si se incurajau uni pe alti...si nu se laudau cu ce bogatii au dobandit in viata sau cu cate partide de sex au avut...si am stat si mam gandit si eu cu mintea mea de copil..daca ar fi sa mor peste ceva timp...ce as vrea sa spun celor din jur...nu prea am reusit sa ma gandesc la ceva anume.In principiu m-am gandit la prieteni, si sa incerc sa ii fac sa rada pt o ultima oara sa ma tina minte asa si sa nu uite nici un moment cat de mult leam iubit zambetul si rasul. Dar voi? daca ar fi sa muriti in viitorul apropiat..ce...si mai ales cui ati dorii sa-i spuneti?

Cand

Cand zambetu sa stins,
Cand rasul fericire na pretins,
Cand o lacrima a inghetat,
Cand suspinul nu a mai existat,
Cand noaptea era zi in intuneric,
Cand totul e un vis himeric,
Cand timpul a inceput sa tremure,
Cand extazul nu poate sa cutremure
Cand iubirea incepe sa ucida
Cand trupul iti e doar o caramida
Atunci, mereu… vei fi, ai fost … eu

Obosit

Vanata sta pana de la atata scris
Insangerati mis ochii de la atata vis
Obosita-mi sta penita in calimara
Dezgustat mie creierul de viata amara

Degeaba mai asteapta luna a mea inchinaciune
Caietu verde e acum un negru taciune
Degeaba mai astepti tu lume cruda
De mult sfasiat aceasta runda

Si stau intins pe rugul meu de crini
Am inceput sa vad ai mortii spinii
Si-astept ca trupul slabit de durere
Sa imi urmez sufletul pe a neantului avere

Si ard incet la fel cand te-asteptam pe tine
Dar nu mai plang, mort mie duhul din mine
E pustiu pe cararile mintii mele
Carari aurite batute demult de saruturile tale

Si acum mai am o ultima iubita
Cu ochii reci si negri, ne mine dorita
Si-ncet iti simnt parfumul ametitor
Tu moarte cu parul prin lume rataritor

Spre buze-ti mov ma indrept cutezator
Sa am un ultim sarut inainte sa mor
Fericit simt cum sufletul in brate mi-l cuprinzi
Moarte – iubita de clestar mie sa-mi razi

O privesc acum in ochi plecand de langa mine
Nici moartea nu-mi da iubirea promise de Tine
Stau viu in sicriul meu de spini gandidu-ma . . .